Visa cu ochii deschisi. Lumea era mai buna, painea mai dulce, porumbul era copt si mirosea a taciune. Viile dadusera in parg si strugurii vecinilor se intindeau peste bolta din fata casei, ca povestea ce dadea de stire ca mustul iute-dulce e aproape. De narile frematande si de limba pofticioasa.

Statea pe curpenii uscati, cu fata spre bolta instelata. Era asa de cald ca i se uscasera buzele. A sete si dorinta. Vroia sa stea acolo nemiscat, o viata-ntreaga. Dar sa ploua. Sa tune si sa fulgere ca-n vechile basme, cand Cosanzenele se insoteau cu Feti-Frumosi si asprele zgripturoaice se zgaiau la oglinzile mari si mincinoase. Cand viata nu avea sensuri prea ascunse, ci numai doruri nepatrunse, lasate-n viata de boierul verde, cazut in inima, pierdut pe trepte.

Si iar visa. Se facea ca ploaia se rotea in norii cei lanosi, cunoscand si adastand ferice seceta pamantului. Cadea un strop, ne minunam, cadeau doi picuri, chiuiam, curgeau torente, dantuiam. Si-aproape de ruperea cea mare, gafaiam osteniti de-atata bucurie, inchizandu-ne-n vreo alta taina, adanc, atat de-adanc.

Toiegit de-atata umed, dragul de Sfantu' Ilie se foia de colo-colo, cercand sa fie democrat, sa dea pamantului uscat, miros de liliac plouat... De n-ar opri-o, se gandi, si iar prea bine-si aminti. Doi ingeri aparura-n visul cel strein. Acolo-n curpenul scortos-ghimpos-plin de venin. Si-odat' cu ei sosi si-o iarna, pierduta-n viscol, mare taina! Iar rasfiratul gand ce se rotea ca uliu, deschise bratele si-l cotropi pe Iuliu.

Cristi Dumitrache